Are sau poate avea Ucraina arme nucleare tactice? (II)

0
664

Caz de studiu- Esecul descurajarii nucleare: conflictul India-Pakistan

Sinteza operativa

  • Introducere-scurta istorie a amplasariii rachetelor cu raza medie in Europa in perioada razboiului rece
  • Caz de studiu-Esecul descurajarii nucleare: conflictul India-Pakistan

ULTIMA ORA:

Kremlinul a declarat luni prin purtatorul de cuvant Dmitry Peskov că este în favoarea unei „abordări echilibrate” a problemei armelor nucleare, care nu se bazează pe emoție, după ce un aliat cheie al președintelui Vladimir Putin a cerut în weekend Rusiei să folosească un „ arme nucleare cu randament redus” în Ucraina.

Întrebat despre comentariile lui Ramzan Kadyrov, liderul regiunii Cecenia, care a criticat, de asemenea, conducerea militară a Rusiei din cauza eşecurilor din câmpul de luptă, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a spus că are dreptul să-şi exprime opinia, dar că abordarea militară a Rusiei nu trebuie condusă de emoţii.

“Acesta este un moment foarte emoționant. Șefii de regiuni au dreptul să-și exprime punctul de vedere”, a spus Peskov într-un apel cu reporterii luni.

Peskov a spus că baza pentru orice utilizare a armelor nucleare a fost stabilită în doctrina nucleară a Rusiei.

Aceste linii directoare permit utilizarea armelor nucleare dacă acestea – sau o altă armă de distrugere în masă – sunt folosite împotriva Rusiei sau dacă statul rus se confruntă cu o amenințare existențială din partea armelor convenționale.

https://www.reuters.com/world/europe/kremlin-prefers-balance-after-putin-ally-suggests-using-nuclear-bomb-ukraine-2022-10-03/

INTRODUCERE

Vecinatatea razboiului dintre Ucraina si Rusia creaza pentru Romania situatii complexe in planuri multiple amplificate de de ultimele afirmatii ale Kremlinului referitor la armele nucleare tactice.

Situatii similare au fost cunoscute in perioada razboiului recete atat in timpul crizei rachetetor nucleare sovietice in Cuba cat si in amplasarea de rachete cu raza media de actiune in Germania de Est si Germania de Vest de catre Uniunea sSovietica si Statele Unite

La mijlocul anilor ’70, autorităţile sovietice aveau la dispoziţie 559 de rachete balistice nucleare cu rază medie de acţiune R-12 „Dvina” (SS-4 „Sandal”, în codul NATO) şi R-14 „Ciusovaia” (SS-5 „Skean”).

În scopul modernizării arsenalului armatei sovietice, în perioada 1976-1983 au fost înlocuite 219 rachete SS-4 şi SS-5 cu 351 de rachete RSD-10 „Pionier” (SS-20 „Saber”), care aveau trei focoase nucleare şi o rază maximă de acţiune de 5500 km. Aproximativ 200 de rachete SS-20 au fost amplasate în partea europeană a Uniunii Sovietice. În consecinţă, liderii politici ai statelor membre ale NATO au aprobat la 12 decembrie 1979 un plan de echilibrare a balanţei de forţe şi mijloace nucleare din Europa, prin aducerea treptată din SUA a unor instalaţii moderne de lansare a rachetelor nucleare balistice.

Drept răspuns la pericolul militar sovietic, în perioada noiembrie 1983 – decembrie 1985 au fost instalate pe teritoriul Republicii Federale Germania 108 lansatoare mobile de rachete balistice americane „Pershing II”, cu rază medie de acţiune şi şase sisteme mobile BGM-109G (cu 96 de rachete „Gryphon”, varianta „sol-sol” a rachetei „Tomahawk”). Totodată, în Marea Britanie, Olanda, Italia şi Belgia urmau să ajungă 160, 48, 112 şi, respectiv, 48 de vectori nucleari de croazieră BGM-109G „Gryphon”, până la sfârşitul anului 1985. În acelaşi timp, Franţa avea la dispoziţie 98 de rachete cu focoase nucleare – 80 de vectori erau instalaţi pe submarine, iar 18 rachete se aflau în silozuri terestre – şi 44 de bombe nucleare AN-22 (cu o putere de distrugere de 60 kilotone de TNT), transportate de avioanele „Mirage IV”. La rândul său, Marea Britanie avea instalate pe submarinele nucleare din clasa „Valiant” 64 de rachete americane UGM-27 „Polaris”, cu sistem de tip „Chevaline”, fiecare având câte două focoase nucleare de 200 kilotone TNT şi un focos fals pentru a contracara apărarea antirachetă sovietică.

Amplasarea de rachete cu rază medie de acţiune în Republica Federală Germania, Belgia şi Olanda, pe poziţii care puteau fi pierdute de NATO în primele zile ale unui atac declanşat de sovietici şi de aliaţii lor din Organizaţia Tratatului de la Varşovia (O.T.V.) împotriva Europei Occidentale, a creat probleme strategilor militari de la Moscova. Practic, rachetele „Pershing II” şi „Gryphon” din acele ţări trebuiau lansate de americani înainte de posibila capturare a lor de către forţele sovietice, est-germane sau cehoslovace (aflate în primul eşalon operativ al O.T.V. pe Teatrul de Acţiuni Militare de Vest), iar o singură lansare a unei rachete nucleare cu rază medie de acţiune ar fi putut transforma războiul convenţional declanşat de sovietici într-unul nuclear.

După 20 de ani de la criza cubaneză, mareşalii sovietici au propus şi liderii politici de la Kremlin au acceptat trimiterea de instalaţii de lansare a rachetelor SS-20 „Saber” şi în Republica Democrată Germană şi Cehoslovacia, nu doar în zona de vest a URSS, în scopul rezolvării la nivel strategic a problemei rachetelor americane cu rază medie de acţiune care urmau să fie instalate în Europa, începând din luna noiembrie 1983. Totodată, la reuniunile Comitetului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia de la Praga (4-5 ianuarie 1983) şi Moscova (28 iunie 1983) a fost analizată şi posibilitatea instalării în Ungaria a unor vectori nucleari sovietici cu rază medie de acţiune, pentru a bloca orice fel de acţiune militară posibilă a NATO din direcţiile strategice nord-italiană şi austriacă. În cazul în care NATO ar fi atacat Republica Democrată Germană, Cehoslovacia sau Ungaria cu mijloace de luptă convenţionale, se putea ajunge într-o situaţie asemănătoare cu cea din Republica Federală Germania – de această dată cu sovieticii în poziţia de a lansa rachete nucleare cu rază medie de acţiune înainte de capturarea lor de către forţele NATO – fapt ce ar fi putut determina transformarea conflictului convenţional din Europa într-un război nuclear.

Desfăşurarea de rachete nucleare SS-20 în Republica Democrată Germană şi Cehoslovacia a constituit una dintre contramăsurile anunţate în mod oficial de autorităţile de la Moscova la 24 octombrie 1983, cu o săptămână înainte de începerea operaţiunii de instalare a primelor rachete de tipul „Pershing II” şi BGM-109G „Gryphon” în Europa Occidentală.

În scopul reducerii pericolului declanşării unui război în Europa, Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov au hotărât în anul 1987 să se înceapă negocieri pentru reducerea substanţială a cantităţilor de tehnică de luptă convenţională aflate în statele membre ale NATO, respectiv O.T.V. De asemenea, conducătorul Partidului Comunist al URSS a fost de acord să renunţe la toate rachetele SS-20 amplasate în partea europeană a Uniunii Sovietice, precum şi în R.D.G. şi Cehoslovacia. În acelaşi timp, preşedintele american Ronald Reagan a adoptat măsuri de distrugere a rachetelor „Pershing II” aflate în Republica Federală Germania şi a rachetelor de croazieră BGM-109G „Gryphon” – instalate deja în R.F.G. (cinci sisteme de lansare la Wueschheim), Belgia (48 de rachete la baza aeriană de la Florennes), Italia (112 rachete la baza aeriană de la Comiso, în Sicilia), Marea Britanie (160 de rachete la bazele „Royal Air Force” de la Molesworth şi Greenham Common) şi Belgia (48 de rachete la baza aeriană de la Florennes).

Detalii suplimentare:

CAZ DE STUDIU:ESECUL DESCURAJARII NUCLEARE, CONFLICTUL INDIA PAKISTAN

Anul 1998 ramane memorabil in istoria nuclearea prin detonarea de bombe nuclearea test de catre India si Pakistan in contextul tensiunilor majore. Detonarile experimentale au luat prin surprindere Statele Unite, NATO si comunitatea international si au generat o situatie de volatilitatea complexa in conditiile in care nici India si nici Pakistanul nu era member ale vreunui accord international ratificat de reducere si control al armamentului nuclear!

Exista semnificate similitudini cu situati conflictuala si volatile dinttre Rusia si Ucraina, situatie care este in vecinatatea granitelor UE si NATO si evident ale Romaniei.

Prezentam documentat cazul inca nesolutionat al tensiunilor inclusive nucleare dintre India si Pakistan.

De la testele din mai 1998 și de la nuclearizarea lor evidentă, relațiile Pakistan-India s-au deteriorat vizibil. Criza a urmat crizei, iar armele nucleare au jucat un rol din ce în ce mai proeminent. Mobilizarea militară masivă și amenințarea de război din primăvara anului 2002 au dezvăluit câteva trăsături importante ale dinamicii care modelează Asia de Sud nucleară, în special utilizarea repetată a amenințărilor nucleare și aparenta neînfricare a factorilor de decizie și a publicului atunci când se confruntă cu perspectiva războiului nuclear.

Contextul acestor evoluții este o lipsă de dorință crescândă a liderilor politici și militari din Asia de Sud de a se confrunta cu realitățile schimbate (dar, după cum a remarcat faimosul Einstein, bomba a schimbat totul, cu excepția modului nostru de a gândi). O cursă a înarmărilor este în creștere, în scăpări și starturi, cât de bine reușesc cele două state. Doctrinele militare sunt interconectate în moduri care duc inexorabil la război nuclear. Săracii sunt needucați, neinformați și neputincioși. Cei bogați sunt neinformați sau stăpâniți de fundamentalismul religios – islamic și hindus – care schimbă rapid ambele țări. Aceste forțe sunt acum legate de naționalism în moduri care sugerează că constrângerile care au existat în războaiele și crizele precedente India-Pakistan pot fi din ce în ce mai depășite sau suprimate. Coborâm o pantă abruptă alunecoasă al cărei fund încă nu îl vedem.

Eficacitatea descurajării nucleare se bazează pe capacitatea acestor arme de a induce teroarea. Presupune un calcul rațional, precum și actori care, în culmea tensiunii, vor pune logica înaintea emoției. Evenimentele recente din Asia de Sud au pus toate acestea sub semnul întrebării. Prin urmare, ne temem că poate un nou capitol va trebui scris într-o zi în manualele care se ocupă de teoria descurajării nucleare.

Timpul e scurt. Rolul Statelor Unite este cheie. A început să se îngrijoreze mai mult de spectrul terorismului islamic armat nuclear decât de perspectiva unui război nuclear din Asia de Sud. Dar viziunea neconstrânsă, unilaterală, imperială a administrației Bush are puțin spațiu pentru reținere, tratate și subminează posibilitatea păcii și dezarmării pentru toți.

Există câțiva pași care ar putea începe să ne ducă pe calea către siguranță.

Criză după criză

Există o legătură fundamentală între crize și arme nucleare în Asia de Sud. La scurt timp după înfrângerea Pakistanului de către India în războiul din 1971, prim-ministrul Zulfiqar Ali Bhutto a convocat o întâlnire a oamenilor de știință nucleari pakistanezi în orașul Multan pentru a elabora un program de arme nucleare. Pakistanul a fost împins și mai mult în arena nucleară de testul indian din mai 1974, văzut ca un mijloc de consolidare a puterii indiene în Asia de Sud.

Provocat din nou în mai 1998 de o serie de 5 teste nucleare indiene, Pakistanul a fost inițial reticent în a-și testa propriile arme de teama sancțiunilor internaționale. Declarațiile beligerente ale liderilor indieni după teste au reușit să-l forțeze peste deal. Dar succesul a adus schimbare. Pakistanul a văzut armele nucleare ca pe un talisman, capabil să alunge orice pericol. Combaterea armelor nucleare ale Indiei a devenit secundară. În schimb, armele nucleare pakistaneze au devenit mijloacele de neutralizare a forțelor terestre, aeriene și maritime convenționale mult mai mari ale Indiei.

În mintea generalilor pakistanezi, armele nucleare au devenit acum instrumente pentru atingerea obiectivelor de politică externă. Noțiunea de scut nuclear i-a condus la un aventurism uluitor în Kashmir. Condus de șeful Statului Major al Armatei, generalul Pervez Musharraf, Pakistanul a trimis trupe din uniformă împreună cu luptători militanti islamiști peste Linia de Control pentru a ocupa poziții strategice în munții înalți din zona Kargil. Războiul următor de la Kargil din 1999 poate fi înregistrat de istorici ca fiind primul cauzat efectiv de arme nucleare.

În timp ce India contraataca și Pakistanul era izolat diplomatic, un prim-ministru profund îngrijorat, Nawaz Sharif, a zburat la Washington pe 4 iulie 1999, unde i s-a spus direct să retragă forțele pakistaneze sau să fie pregătit pentru un război pe scară largă cu India. Bruce Reidel, asistent special al președintelui Clinton, scrie că a fost prezent în persoană când Clinton l-a informat pe Nawaz Sharif că armata pakistaneză și-a mobilizat flota de rachete cu vârf nuclear1. (Dacă acest lucru este adevărat, atunci pregătirile pentru desfășurarea nucleară și posibila utilizare ar fi putut fi ordonate doar de generalul Pervez Musharraf, fie din proprie inițiativă, fie prin consultare cu conducerea armatei.) Deranjat de această revelație și de apropierea de dezastru, Nawaz Sharif a fost de acord cu retragerea imediată, renunțând la toate pretențiile anterioare că armata pakistaneză nu avea control asupra atacatorilor.

În ciuda înfrângerii din Războiul Kargil, liderii politici și militari pakistanezi au insistat că Pakistanul a predominat în conflict și că armele sale nucleare au descurajat India să treacă Linia de control sau granița internațională. Această credință poate fi deosebit de puternică în armată, care altfel ar trebui să accepte că armele lor prețuite nu erau de nicio utilitate militară.

Înapoi la Limita Dezastrului

La 13 decembrie 2001, militanții islamici au lovit parlamentul indian din Delhi, declanșând o criză care încă nu se încheie. Prim-ministrul indian Atal Bihari Vajpayee și-a îndemnat trupele din Kashmir să se pregătească pentru sacrificii și „victorie decisivă”, declanșând o alarmă larg răspândită. Părea plauzibil că India se pregătea pentru un „război limitat” pentru a elimina taberele de militanți islamici din Kashmir administrat de Pakistan.

Simțind un climat global acum profund ostil militantității islamice, BJP, aflat la conducerea Indiei, a căutat să facă ecou sloganului SUA „război împotriva terorii” ca o modalitate de a obține sprijin internațional pentru campania lor militară din Kashmir. Deși un Musharraf bătut probabil a avut puțin de-a face cu atacul asupra parlamentului indian, India a întrerupt comunicațiile cu Pakistanul. Ambasadorul Indiei la Islamabad a fost rechemat la Delhi, legăturile rutiere și feroviare au fost întrerupte, iar zborurile companiilor aeriene pakistaneze peste teritoriul indian au fost interzise.

Astfel de reacții indiene au jucat în mâinile jihadiștilor din Kashmir, care operează acum ca o a treia forță aproape autonomă față de statul pakistanez (această autonomie operațională este tipică pentru operațiuni ascunse la scară atât de mare, în care există o nevoie politică ca patronul statului să fie capabile să nege în mod plauzibil responsabilitatea pentru orice acțiune particulară întreprinsă de astfel de forțe – sprijinul SUA pentru Contras în Nicaragua și mujahideen din Afganistan în anii 1980 au fost exemple clasice ale acestei relații). Există o posibilitate reală ca jihadiștii să comită o atrocitate uriașă – cum ar fi o ucidere în masă a civililor indieni. Într-adevăr, scopul lor este să provoace un război pe scară largă între India și Pakistan, să-l destabilizeze pe Musharraf și să regleze conturile cu America.

Amenințările nucleare au început să zboare în toate direcțiile. În mai 2002, în timp ce avioanele de luptă înconjurau Islamabad, într-o dezbatere publică cu unul dintre noi (PH), generalul Mirza Aslam Beg, fostul șef al armatei pakistaneze, a declarat: „Putem face o primă lovitură și o a doua lovitură, sau chiar și o treime”. Letalitatea războiului nuclear l-a lăsat neclintit. „Poți muri traversând strada”, a observat el, „sau poți muri într-un război nuclear. Oricum, trebuie să mori într-o zi”. Ambasadorul Pakistanului la ONU la Geneva, Munir Akram, a reiterat refuzul Pakistanului de a aplica o politică de interzicere a primei utilizări.

De peste graniță, ministrul Apărării al Indiei, George Fernandes, a declarat pentru International Herald Tribune: „India poate supraviețui unui atac nuclear, dar Pakistanul nu poate”. 2 Secretarul indian al Apărării Yogendra Narain a dus lucrurile cu un pas mai departe într-un interviu acordat revistei Outlook: „O lovitură chirurgicală este răspunsul”, adăugând că, dacă acest lucru nu reușește să rezolve lucrurile, „trebuie să fim pregătiți pentru distrugerea totală reciprocă”. 3 Analistul de securitate indian, Brahma Chellaney, a susținut că „India poate ajunge în orice colț și colț al Pakistanului și este pe deplin pregătită să numească cacealma nucleară a Pakistanului.”4

Negarea nucleară

Pe măsură ce India a început să ia în considerare cu seriozitate atacurile transfrontaliere asupra taberelor de militanți de pe partea pakistaneză a Liniei de Control, a devenit convenabil pentru cei care îndeamnă la acțiune să refuze armele nucleare ale Pakistanului, contestând dorința și capacitatea acestuia de a le folosi. Nu este prima dată când această noțiune este exercitată, dar acum a câștigat o renume uimitor de largă în cercurile indiene conducătoare și prezintă riscuri din ce în ce mai grave de o judecată greșită care ar putea duce la război nuclear.

Cu două luni înainte de testele nucleare din mai 1998 efectuate de India și Pakistan, o delegație din Pugwash sa întâlnit la Delhi cu prim-ministrul Inder Kumar Gujral. În calitate de membru al delegației, unul dintre noi (PH) și-a exprimat îngrijorarea cu privire la o catastrofă nucleară pe subcontinent. Gujral a asigurat în mod repetat PH – atât în ​​public, cât și în privat – că Pakistanul nu este capabil să producă bombe atomice. Premierul nu a fost singur. Analiști indieni seniori ai apărării, cum ar fi P. R. Chari, au publicat, de asemenea, articole înainte de mai 1998 în care argumentau acest punct, la fel ca și fostul șef al Agenției Indiane pentru Energie Atomică, dr. Raja Ramana.

Deși testele nucleare din Pakistan au spulberat acest scepticism, înalți lideri militari și politici indieni continuă să-și exprime îndoielile cu privire la capacitatea operațională și capacitatea de utilizare a arsenalului pakistanez. Și mai în serios, mulți indieni cred că, în calitate de stat client al SUA, armele nucleare ale Pakistanului sunt sub controlul SUA. Se presupune că, în caz de criză extremă, SUA fie le-ar restrânge utilizarea de către Pakistan, fie, dacă va fi nevoie, le-ar distruge. La o întâlnire din Dubai anul acesta, în ianuarie, analiștii indieni de rang înalt au spus că s-au „plictisit” de amenințările nucleare ale Pakistanului și nu le mai cred. K. Subrahmanyam, un influent șoim indian care a susținut de mai bine de un deceniu nuclearizarea fățișă a Indiei, crede că India poate „dormi în pace”.

Pentru a contesta fără teamă un Pakistan nuclear necesită o negare a realității, pe care unii indieni par pregătiți să o facă. Este un salt de credință enorm să presupunem că Statele Unite ar avea fie intenția – fie capacitatea – de a distruge armele nucleare pakistaneze. Urmărirea și distrugerea chiar și a unui număr mic de rachete mobile cu arme nucleare nu ar fi o sarcină ușoară. În timpul crizei rachetelor cubaneze, Forțele Aeriene ale SUA au avut fotografii aeriene ale locațiilor rachetelor sovietice, iar avioanele sale se aflau la doar câteva minute distanță, dar nu ar asigura că un atac surpriză va fi eficient în mai mult de 90 la sută. Mai recent, în Irak, eforturile SUA de a distruge scud-urile irakiene au avut un succes limitat. Nicio țară nu a încercat vreodată să elimine bombele nucleare ale altuia. Ar fi fantastic de periculos pentru că ai nevoie de succes 100%. Cu toate acestea, există semne că India își sporește capacitatea militară până acolo unde s-ar putea simți capabilă să copleșească Pakistanul.

Impingând cursa înarmărilor

De la testele nucleare din 1998, au existat creșteri foarte mari ale cheltuielilor militare indiene. Bugetul de apărare al Indiei pentru 2001-2002 a fost stabilit la 630 de miliarde de rupii (13 miliarde de dolari). Aceasta este de aproape trei ori mai mare decât cea a Pakistanului și urmează unei creșteri anterioare de 28%, care a fost mai mare decât întregul buget militar al Pakistanului. O nouă creștere de 4,8% este destinată achizițiilor de avioane de luptă, submarine, sisteme avansate de supraveghere (inclusiv sisteme de avertizare timpurie aeropurtate Phalcon din Israel) și un al doilea portavion.

Într-o lucrare intitulată „Vision 2020”, Forțele Aeriene Indiene și-au prezentat cerințele – propune creșterea numărului de escadroane de la 39 la 60 până în 2020 și înlocuirea vechilor avioane MiG-21 cu avioane de luptă mai moderne, cum ar fi rusul Sukhoi. -30, sau luptătorii Mirage-2000 sau Rafael din Franța.5 Acest document intern al forțelor aeriene indiene este raportat, de asemenea, că pledează pentru crearea unei capacități de prima lovitură.

Un regiment de rachete care să se ocupe de racheta Agni cu capacitate nucleară este în curs de formare.6 Ofițerii militari sunt instruiți pentru a manipula arme nucleare și au existat declarații ale unor înalți oficiali cu privire la împerecherea lui Agni cu focoase nucleare.7 Toate acestea sunt în concordanță cu eventuala desfășurare.

Generalii pakistanezi ar dori să țină pasul cu India în acest efort, dar economia se clătește și nu poate suporta tensiunea. Un raport recent al Băncii Mondiale merită citat pe larg:

„Anii 1990 au fost un deceniu de oportunități pierdute pentru Pakistan. De la independență până la sfârșitul anilor 1980, Pakistanul a depășit restul Asiei de Sud. Apoi, în anii 1990, progresul s-a oprit. Sărăcia a rămas blocată la niveluri ridicate, creșterea economică a încetinit, instituțiile au funcționat. rău și a izbucnit o criză macroeconomică gravă”.

Pe măsură ce economia va începe să revină, liderii militari ai Pakistanului vor relua, fără îndoială, cursa.

Spre Război

Generalii pakistanezi știu de ce vor arme nucleare. Ei anticipează că, în cazul unor ostilități, India este probabil să suporte pierderi pe un teren nepotrivit pentru blindaje grele sau avioane de lovitură. Deci, ar putea schimba teatrul de război – escaladând orizontal, dar fără a ataca instalațiile nucleare. Ulterior, India va avea la dispoziție mai multe opțiuni:

Împingeți în Punjab inferior sau Sindh superior pentru a întrerupe legăturile rutiere și feroviare vitale ale Pakistanului.

Distrugeți infrastructura armatei pakistaneze (rețelele de comunicații, aprovizionarea cu petrol, bazele armatei, șantierele feroviare, bazele aeriene prin utilizarea bombelor de distrugere a pistei).

Blocada Karachi, și poate și Gwadur, celălalt port al Pakistanului, aflat în prezent în construcție.

Generalii pakistanezi au încercat să facă imposibil ca India să atingă aceste obiective. Ei au articulat un set de condiții în care își vor folosi armele nucleare. Armele nucleare pakistaneze vor fi folosite, potrivit generalului Kidwai de la Divizia de planificare strategică a Pakistanului, doar „dacă însăși existența Pakistanului ca stat este în joc” și asta, a precizat el, însemna:

India atacă Pakistanul și ia o mare parte din teritoriul său

India distruge o mare parte a forțelor armate pakistaneze

India impune o blocada economică Pakistanului

India creează destabilizare politică sau subversie internă pe scară largă în Pakistan

India, la rândul ei, a început să-și pregătească armata pentru a fi atacată cu arme nucleare pe câmpul de luptă și pentru a continua războiul. Principalul joc de război indian Poorna Vijay (Victoria completă) din mai 2001, cel mai mare din peste un deceniu, sa concentrat pe antrenarea armatei și a forțelor aeriene pentru a lupta într-un conflict nuclear.10 Luate împreună, opțiunile militare indiene și planificarea pakistaneză ar par să se asigure că orice conflict major India-Pakistan va duce inexorabil la utilizarea armelor nucleare.

Jocurile de noroc nucleare fără teamă

La începutul anului 2002, cu un milion de soldați mobilizați și lideri atât din India, cât și din Pakistan care amenințau cu război nuclear, opinia mondială a răspuns cu teamă, văzând o luptă acerbă și posibil sinucigașă în viitor. Cetăţenii străini au ieşit din ambele ţări, iar mulţi nu se întorc încă. Dar chiar și în vârful crizei, puțini indieni sau pakistanezi au pierdut mult somnul. Bursele au pâlpâit, dar nu a existat nicio alergare pe bănci sau cumpărare de panică. Școlile și colegiile, care în general se închid la primul indiciu de criză, au funcționat normal. Ce explică indiferența uluitoare față de anihilarea nucleară?

În parte, răspunsul are de-a face cu faptul că India și Pakistanul sunt încă în mare parte societăți rurale tradiționale, deși trec printr-o mare transformare economică și socială într-un ritm furios. Structurile fundamentale de credință ale unor astfel de societăți (care ar putea fi ultimele lucruri care se vor schimba), reflectând realitățile agriculturii dependente de ploi și vreme bună, încurajează o predare în fața unor forțe mai mari. Conversațiile și discuțiile se încheie adesea cu remarca că „ce va fi, va fi”, după care oamenii ridică din umeri și trec la altceva. Pentru că simt că sunt la cheremul unor forțe nevăzute, nivelul de asumare a riscurilor este extraordinar. Dar alte motive pot fi mai importante.

În India și Pakistan, majoritatea oamenilor nu au informații de bază despre pericolele nucleare. Un sondaj de opinie al elitei din 1996 a arătat că aproximativ 80% dintre cei care doreau să sprijine Pakistanul pentru achiziționarea de arme nucleare gata de utilizat au considerat că este „dificil” sau „aproape imposibil” să obțină informații, în timp ce aproximativ 25% dintre cei care se opuneau armelor nucleare aceeași îngrijorare.11 În India, un sondaj de opinie național post-electoral din noiembrie 1999 a constatat că puțin peste jumătate din populație nici măcar nu auzise de testele nucleare din mai 1998.12 În mijlocul crizei din primăvara anului 2002, BBC a raportat că nivelul de conștientizare a riscului nuclear în rândul publicului pakistanez a fost „abism de scăzut”.13 În India, sa constatat „pentru mulți, teroarea unui conflict nuclear este greu de imaginat”.14

Dovezile de primă mână confirmă aceste hotărâri. Chiar și oamenii educați par incapabili să înțeleagă realitățile nucleare de bază. Unii studenți de la universitatea din Islamabad unde unul dintre noi predă (PH), când au fost întrebați, au crezut că un război nuclear va fi sfârșitul lumii. Alții au considerat armele nucleare doar niște bombe mai mari. Mulți au spus că nu este preocuparea lor, ci a armatei. Aproape nimeni nu știa despre posibilitatea unei furtuni nucleare, despre radioactivitatea reziduală sau despre deteriorarea fondului genetic. În piețele publice din Pakistan și la răscruce de drumuri stau rachete și replici din fibră de sticlă ale locului de testare nucleară. Pentru mase, ele sunt simboluri ale gloriei și realizării naționale, nu ale morții și distrugerii.

Crizele anterioare au marcat, de asemenea, o asemenea lipsă de teamă cu privire la amenințarea și utilizarea armelor nucleare. Cu fiecare criză, pare să existe o scădere a constrângerilor politice și o mai mare capacitate nucleară. Un factor cheie este absența unei opinii publice informate și organizate, capabilă să-i țină în frâu pe liderii politici și militari și să-i împiedice să dezvolte arme nucleare. Controlul strâns guvernamental asupra televiziunii naționale, în special în Pakistan, a asigurat că discuțiile critice despre armele nucleare și războiul nuclear nu sunt difuzate. Este mai greu de înțeles absența unei astfel de dezbateri critice în India.

Deoarece războiul nuclear este considerat o abstracție îndepărtată, apărarea civilă în ambele țări este inexistentă.15 După cum amiralul Indiei Ramu Ramdas, acum pensionat și un activist de frunte pentru pace, a remarcat caustic: „Nu există adăposturi antiaeriene în acest oraș Delhi, pentru că în această țară oamenii sunt considerați consumabili”. Bugetul apărării civile al Islamabadului este de 40.000 de dolari, iar alocația pentru anul curent nu a fost încă plătită. Nu au fost concepute planuri de urgență serioase – planuri care ar putea salva milioane de vieți, oferind informații în timp util despre căile de evacuare, sursele de alimente neradioactive și apă potabilă.

Este de neimaginat să ne gândim la oferirea unei protecții adecvate împotriva atacurilor nucleare celor multe milioane din mega-orașele Asiei de Sud. Nu am reușit să oferim locuințe, hrană, apă și îngrijire medicală atât de mulți nici măcar pe timp de pace. Există, totuși, ceva de spus pentru a avea planuri credibile de a salva cât mai mulți posibil de nebunia liderilor lor. Dezvoltarea și dezbaterea asupra unor astfel de planuri, în sine, poate servi pentru a convinge unii oameni de ororile a ceea ce ar putea fi pregătit și pentru a-i motiva să protesteze pentru a supraviețui.

Armele nucleare din SUA și din Asia de Sud

În timpul Războiului Rece, în toate intențiile și scopurile, super-puterile au fost capabile să ignore restul lumii. Temerile și rugămințile altor țări au contat puțin în planificarea și politica strategică a superputerii. În Asia de Sud, Statele Unite și, într-o măsură mai mică, comunitatea internațională sunt mari. Aceasta este o diferență importantă și, după cum au arătat războiul Kargil și criza din 2001-2002, poate fi crucială.

În urma testului nuclear din 1974 al Indiei, percepând amenințarea proliferării și consecințele rivalității nucleare India-Pakistan, Statele Unite au încercat fără succes să blocheze dezvoltarea unei capacități de arme nucleare pakistaneze prin utilizarea de sancțiuni de diferite tipuri. La începutul anilor 1990, președintele Bill Clinton a fost implicat fără rezultat într-o campanie pentru a convinge ambele țări să limiteze și apoi, în cele din urmă, să-și anuleze programele.

După testele nucleare din 1998, speranța era că cele două state ar putea fi obligate să semneze Tratatul de interzicere completă a testelor. La începutul anului 2000, acesta era pe punctul de a fi semnat de Pakistan și India. Cu toate acestea, eforturile lui Clinton au fost subminate de refuzul Senatului controlat de republicani de a ratifica Tratatul. Tratatul a murit, lăsând deschisă posibilitatea unei reluări a testelor nucleare de către SUA și, inevitabil, de către celelalte state cu arme nucleare, inclusiv în Asia de Sud. Această posibilitate a crescut din cauza politicilor administrației Bush.

Sub președintele George. W. Bush, SUA pare să anuleze toate tratatele de control al armelor, cu excepția celor care favorizează în mod clar SUA. CTBT a fost prima victimă. A urmat Convenția privind armele biologice. Retragerea SUA din Tratatul anti-rachete balistice este prima retragere din orice tratat de control al armelor de către un stat, creând un precedent posibil teribil. Acești pași au deschis calea pentru un set mai agresiv de politici nucleare.

Nuclear Posture Review (NPR) a Administrației Bush din ianuarie 2002 solicită dezvoltarea unor strategii operaționale care să permită utilizarea armelor nucleare de către SUA chiar și împotriva acelor state care nu dețin arme nucleare, chimice, biologice sau alte arme de distrugere în masă; propune ca forțele militare americane, inclusiv forțele nucleare, să fie folosite pentru a „descuraja adversarii să întreprindă programe sau operațiuni militare care ar putea amenința interesele SUA sau ale aliaților și prietenilor”. [sublinierea adăugată].16 Sunt deja dezvoltate noi arme nucleare cu scop special, cum ar fi armele cu penetrare adâncă (bunker busters).

Pe măsură ce SUA s-au concentrat pe dezvoltarea în continuare a capacității sale militare de a-și atinge obiectivele în lumea de după Războiul Rece, s-au îngrijorat mai puțin de ceea ce India și Pakistanul s-ar putea face reciproc. Având în vedere că atât India, cât și Pakistanul caută să atragă Statele Unite de partea lor, SUA nu se teme de nici unul. Deși pare să fi făcut asigurare. Nuclear Posture Review recomandă „cerințele pentru capabilitățile de lovitură nucleară” ar putea include „o schimbare bruscă de regim prin care un arsenal nuclear existent ajunge în mâinile unui nou grup de conducere ostil.”17 Evenimente de la atacurile teroriste asupra Statelor Unite din septembrie. 11 sugerează că Pakistanul poate fi o preocupare specială pentru SUA în acest sens.

Loose Nukes din Pakistan

Imediat după atacul din 11 septembrie, deși guvernul militar al Pakistanului a insistat că nu există niciun pericol ca vreuna dintre cele 25-40 de arme nucleare ale sale să fie luate la plimbare, nu și-a asumat niciun risc. Se pare că mai multe arme au fost transportate cu aer în diferite locații mai sigure, izolate, din țară.18 Această nervozitate nu a fost nejustificată – doi generali puternic islamiști ai armatei pakistaneze (șeful agenției de informații ISI din Pakistan, Lt. General Mehmood Ahmed și șeful adjunct al Statul major al armatei, generalul Muzaffar Hussain Usmani), apropiați ai generalului Musharraf, tocmai fusese înlăturat.19 Nemulțumirea din cadrul armatei cu privire la trădarea talibanilor de către Pakistan a fost (și este) profundă – aproape peste noapte, sub o presiune intensă americană, guvernul pakistanez a avut și-a renegat descendența.

Temerile legate de armele nucleare ale Pakistanului au fost ulterior agravate de dezvăluirile conform cărora doi membri de rang înalt ai instituției nucleare, Syed Bashiruddin Mahmood și Chaudhry Majid, au călătorit de mai multe ori în Afganistan în cursul ultimului an.20 Ambii oameni de știință sunt bine cunoscuți că susțin opinii islamice radicale.

Nu este imposibil ca cei doi pakistanezi să fi furnizat informații nucleare semnificative sau materiale potențial utile aliaților și subsidiarelor Al-Qaida din alte părți ale lumii. Dacă se va dovedi așa, aceasta va fi cu greu prima instanță de scurgere nucleară. În 1966, simpatizanții Israelului care lucrau în Corporația de Materiale și Echipamente Nucleare din SUA au jucat un rol esențial în deturnarea a peste 100 de kilograme de uraniu foarte îmbogățit pentru programul de arme nucleare israeliene, material despre care CIA a raportat că cel mai probabil „a fost folosit de către Israelienii în fabricarea de arme.”21

Problema armelor nucleare libere din Pakistan subliniază un pericol global care poate fi deja scăpat de sub control. Materialele fisionabile prezente în miile de bombe ex-sovietice marcate pentru dezasamblare, cantitățile mari de materiale radioactive prezente în reactoarele nucleare și locurile de stocare din întreaga lume și abundența de cunoștințe nucleare, fac să fie doar o chestiune de timp înainte de unele catastrofale. se foloseste de ele.

Statele Unite:

Liderii indieni și pakistanezi par să fi abdicat de propria responsabilitate și au încredințat prevenirea dezastrelor diplomaților și oficialilor americani, precum și, ocazional, celor din Marea Britanie. Nu există nicio îndoială că SUA este interesată să prevină un dezastru nuclear din Asia de Sud. Dar acesta este doar un interes periferic, interesul principal al Statelor Unite în problemele nucleare din Asia de Sud este acum condus în mare măsură de teama de Al-Qaida sau de grupurile afiliate și de o posibilă conexiune nucleară. Aceasta este o preocupare valabilă și, ca prim pas, este esențială o asigurare strictă a poliției și monitorizarea materialelor nucleare și a cunoștințelor. Dar acest lucru este departe de a fi suficient. Dacă armele nucleare continuă să fie acceptate de statele dotate cu arme nucleare ca fiind legitime, fie pentru descurajare, fie pentru război, proliferarea lor globală – fie de către alte state, fie de către actori nestatali – poate fi încetinită în cel mai bun caz. Prin ce argument moral pot fi convinși alții să nu urmeze exemplul? Cea mai bună șansă de supraviețuire a umanității constă în trecerea rapidă către eliminarea globală a armelor nucleare. SUA, ca singura superputere a lumii, trebuie să preia conducerea.

Reducerea riscurilor nucleare în Asia de Sud

Gravitatea situației din Asia de Sud este de așa natură încât bunul-simț dictează necesitatea unor măsuri tranzitorii urgente pentru a reduce riscurile nucleare, în timp ce se caută o cale către dezarmarea nucleară. Un set important de propuneri de măsuri de reducere a riscului nuclear între India și Pakistan a fost lansat de Mișcarea din India pentru Dezarmare Nucleară (MIND) din Delhi la 18 iunie 2002.

Există mulți pași tehnici care pot fi întreprinși rapid în Asia de Sud, inclusiv asigurarea faptului că armele nucleare nu sunt păstrate asamblate sau cuplate cu sistemele lor de livrare, încetarea producției de material fisionabil pentru arme nucleare și închiderea site-urilor de teste nucleare.25 Din nou, niciunul. dintre acestea este un substitut pentru dezarmarea nucleară.

Există, de asemenea, pași care ar putea fi de ajutor la nivelul diplomației nucleare, educației, politicii și doctrinei, de exemplu:

Stabilirea dialogurilor India-Pakistan privind reducerea riscului nuclear.

Astfel de dialoguri trebuie să fie complet separate de problema Kashmirului, un punct de vedere la care trebuie adus Pakistanul. Înțelegerile comune sunt vitale pentru a susține gestionarea crizelor nucleare de către adversari. Există așteptări interdependente – acționez într-o manieră care depinde de ceea ce mă aștept să faci, care, la rândul său, depinde de ceea ce crezi că intenționez să fac.

Comisie studii privind utilizarea și consecințele armelor nucleare.

Este necesar să se intensifice înțelegerea între factorii de decizie politică și publicul asupra efectelor armelor nucleare prin comandarea unor studii publice și private care să evalueze impactul atacurilor nucleare efectuate de celălalt asupra centrelor orașelor, bazelor militare, reactoarelor nucleare, barajelor, țintelor cu valoare economică. etc.26 Acest lucru va ajuta la clarificarea catastrofă care ar fi cauzată de un război nuclear și va crea restricții mai puternice împotriva folosirii armelor nucleare, precum și la înlăturarea credinței comune, dar false, că războiul nuclear este ca o apocalipsă după care nicio țară nu va exista. Această caracteristică esențială a războiului nuclear a fost surprinsă cel mai bine de premierul sovietic Nikita Hrușciov când a spus că „În cazul unui război nuclear, cei vii îi vor invidia pe morți”.

Ajungeți la o înțelegere reciprocă că nu este în interesul niciunui stat să țintească și să distrugă conducerea celuilalt și să păstreze centrele de comandă a armelor nucleare din centrele urbane.

Atacarea conducerii politice și militare cu scopul de a distruge comanda și controlul nuclear este probabil un stimulent puternic în utilizarea timpurie a armelor nucleare. Având în vedere probabilitatea predelegării autorității de a riposta, este cel mai probabil ca un astfel de atac să nu reușească să împiedice o grevă de retur. Atacurile la adresa conducerii fac, de asemenea, foarte dificilă negocierea și instituirea unei încheieri timpurii a războiului nuclear după ce acesta a început (s-ar putea termina doar atunci când toate armele funcționale au fost folosite de ambele părți). Prin urmare, centrele de comandă nucleară nu ar trebui să fie doar departe de populațiile civile, ci și de locurile de depozitare sau de desfășurare a armelor nucleare.

Declarați o politică de a nu viza orașele.

Nimic nu poate justifica vreodată țintirea deliberată a unei populații civile, în special cu o armă nucleară. Densitățile populației din mega-orase din India și Pakistan asigură că orice atac nuclear ar duce la sute de mii de decese imediate. Ar trebui evitat cu orice preț.

https://www.gakushuin.ac.jp/~881791/hoodbhoy/Deterrence.html

Sinteza realizata de catre:

Dr. NEACȘU STELUȚA MĂDĂLINA este Doctor in Informatii si Securitate Nationala și oferă expertiză în securitate si rezilienta urbana, politici si strategii NATO/UE, NATO URBAN, analiza de intelligence, competitive intelligence, juridic-administrativ, GDPR etc. 
D-L VICTOR AILENI, Ex-Senator al Romaniei în Comisia Militară. În portofoliul său se regăsește consultant acordată pentru baza militara de la Kogalniceanu (2007) și pentru construcția Scutului Antirachetă de la Deveselu.