EXCLUSIV: Strategul militar, Eduard Nicolae Luttwack: “Războiul este domeniul paradoxului, al contradicției și al surprizei nemărginite”

0
142
Eduard Nicolae Luttwack

🇷🇴

Nota: Edward Nicolae Luttwak (născut la 4 noiembrie 1942 la Arad) este un strateg militar american și autor cunoscut pentru lucrările sale despre mare strategie, geoeconomie, istorie militară și relații internaționale. El este cel mai bine cunoscut pentru că este autorul cărții Coup d’État: A Practical Handbook. Cartea sa Strategy: The Logic of War and Peace, publicată și în chineză, rusă și în alte nouă limbi, este utilizată pe scară largă la colegiile de război din întreaga lume. Cartea a fost tradusa si in limba romana de Prof. Univ. Dr. Radu Carp, Universitatea București.

Profesorul Luttwak a fost consultant al Ministrului Apărării al SUA, în cadrul Ministerului Apărării (Department of Defense), începând din 1975. A fost de asemenea Fellow şi apoi Associate la Center for Strategic and International Studies, Washington DC, ca şi International Associate la Institute of Fiscal and Monetary Policy, de pe lângă Ministerul Finanţelor din Japonia. Edward Luttwak a fost consultant şi pentru: U.S. National Security Council, the White House Chief of Staff, the U.S. State Department, the U.S. Department of Defense, precum şi consultant al guvernelor din mai multe ţări – Italia, Japonia, Kazahstan, Peru şi Spania.

Războiul este domeniul paradoxului, al contradicției și al surprizei nemărginite, prin urmare, nu numai din cauza ignoranței sau prostiei, înregistrarea războiului este o înregistrare a crimelor, nebunilor, înfrângerilor și a foarte puține victorii care merită prețul lor.

Chiar și așa, războiul din Ucraina este excepțional prin amplitudinea răsturnărilor sale paradoxale, în extremitatea contradicțiilor sale și în amploarea surprizelor sale.

Pentru curentul german de acum „post-pacifist” – termenul a fost inventat sau cel puțin mediatizat de Annalena Baerbock din Partidul Verzilor inițial pacifist – cel mai amar paradox dintre toate este că rușii ar fi putut să nu fi atacat Ucraina dacă ar fi știut că Germania va anula noul gazoduct rusesc, va investi în terminale de regazificare, va trimite arme în Ucraina, va reafirma loialitatea lor față de NATO și va trece la îmbunătățirea drastică a forțelor sale armate cu o injecție de o sută de miliarde de euro – toate lucruri pe care rușii nu le-ar putea face posibil. au știut pentru că, cu o zi înainte de a invada Ucraina, guvernul german a declarat că noul gazoduct rusesc va fi inaugurat indiferent de ce, că Germania nu va trimite arme în Ucraina și va merge dincolo de asta, împiedicând livrarea Estoniei de obuziere de 122 mm în Ucraina pentru că acele arme aparținuseră pentru scurt timp Germaniei când forțele armate vest-germane au absorbit-o pe cele ale Germaniei de Est și, totuși, mai flagrant, Germania chiar a anuntat interzicerea transporturilor britanice care livrează arme în Ucraina. În ceea ce privește NATO, Germania și-a reiterat refuzul de a cheltui 2% sau chiar 1% din PIB-ul său pentru apărare, așa cum a cerut NATO — dacă va exista  apărare colectivă, să fie europeană și condusă de o Comisie Europeana civila în care nu întâmplător femeile ocupa toate locurile de muncă de top.

În acel trecut îndepărtat de acum o lună, toate acestea erau în mod hotărât preferințe principale în Europa în ansamblu, deși cu o divizare nord-sud, deoarece Danemarca, Finlanda, Norvegia și Suedia reînviaseră toate conexiunile lor antice cu Marea Baltică și, prin urmare, priveau Rusia ca o amenințare reală, în timp ce în Italia și Spania asemenea atitudini erau foarte rare declarand chiar că admiratorii lui Putin ar putea deveni miniștri în guvernele de coaliție. În ceea ce privește Franța, Macron nu s-a opus poziției efectiv pro-ruse a guvernului german pentru că și el dorea o apărare europeană, condusă de Franța, desigur, ca singura putere nucleară europeană, și încă deținând forțe navale oceanice, inclusiv submarine cu propulsie nucleară.

Toate acestea au alunecat acum în uitare în Europa foarte diferită de astăzi, unde centralitatea NATO și conducerea sa americană sunt acum contestate doar de minorități irelevante, iar întreaga cultură post-eroică este discreditată de lupta ucraineană împotriva șanselor cu care erau creditati. Rușii au apreciat NATO ca fiind slabă pentru că era slabă și, prin urmare, au atacat Ucraina. Pentru că au atacat, NATO este mai puternică decât a fost în decenii.

Pe tărâmul militar, inversările la fel de bruște provoacă nesfârșit necazuri ofițerilor de stat major și funcționarilor publici care lucrează la bugetele de anul viitor din fiecare țară.

Infanteria este din nou regina câmpului de luptă, super-împuternicită de rachete antitanc inteligente care urmăresc vehicule blindate până le ucid și de rachete antiaeriene portabile care sunt soarta elicopterelor chiar dacă nu pot intercepta. jeturi mult mai rapide.

Acest lucru necesită anularea achizițiilor de elicoptere de luptă și vehicule blindate până când acestea pot fi reproiectate cu o protecție mult mai bună – un proces care ar putea dura ani de zile, perturbând producția lor industrială, cu șomajul rezultat care îi enervează pe liderii politici.

În schimb, dronele ucigașe care pot distruge în mod fiabil vehiculele blindate sau orice altceva dincolo de orizont sunt grotesc subfinanțate, având în vedere valoarea lor de luptă demonstrată, în mare parte pentru că sunt captive la prioritățile forțelor aeriene, stabilite de piloți și ofițeri superiori foști piloți. Numai cu intervenția politică poate fi depășită stăpânirea fraternității zburătoare – ei sunt cavalerii reacționari de cai de astăzi care au rezistat tancurilor în anii 1920, dar principalul lucru este, desigur, să ai mai multă infanterie și să o antrenezi foarte bine, iar asta ridică necesitatea serviciului militar obligatoriu cu care doar Suedia s-a confruntat până acum.. reinstituind-o. Pentru majoritatea țărilor NATO, problema mai dificilă va fi să antreneze recruții de astăzi pentru război – să aspreasca produsele copilăresti cu aer condiționat ale armatei israeliană pe care se bazeaza marșurile de 50 de kilometri iar ofițerii trebuie să-i conducă și nu mulți ofițeri din NATO de astăzi ar savura sarcina. Numai în Polonia se rezistă nevoii de recrutare în favoarea achiziționării de arme fanteziste (inclusiv absurditatea unei fregate în Marea Baltică, susținând astfel o lungă tradiție de neînțelepciune strategică.

Deoarece NATO nu a instituit o zonă „fără zbor”, pentru motivul excelent că ar duce la lupte aeriene pe care învinsul ar putea încerca să o anuleze prin escaladare, totul decurgând mult prea repede pentru o supraveghere adulta, fără noi lecții de luptă aeriană în timp ce eroismul piloților ucraineni care zboară modele mai vechi de avioane rusești împotriva modelelor mai noi, deși extrem de admirabil, nu adaugă nimic din ceea ce nu este deja scris în Iliada. Dar cererea ucraineană pentru mai multe avioane de luptă ar putea fi în sfârșit satisfăcută prin livrarea de MiG-29 cu camionul, după respingerea planului nesăbuit polonez de a le zbura de la baza americană de la Ramstein, Germania, de unde piloții ucraineni le-ar zbura acasă, înființând un Scenariul „atac NATO”.

La nivel de mare strategie, cea mai mare și de departe cea mai importantă descoperire este aceea că, în ciuda deceniilor de discuții despre „difuzia puterii”, cu ascensiunea Chinei, desigur, dar și a Turciei și Iranului, și chiar a Braziliei și a Africii de Sud care formează BRICS cu China, India și Rusia, sunt încă aceleași țări vechi G-7 care dețin cheile lumii, ei și numai ei. Odată ce SUA, Canada, Japonia, Regatul Unit și Uniunea Europeană (adică, Franța și Germania) decid, orice țară poate fi tăiată de finanțele mondiale și de cea mai mare parte a comerțului mondial. Aeroflot din Rusia, de exemplu, a trebuit să nu mai zboare către orice aeroport străin, deoarece aeronavele sale sunt închiriate de la locatari occidentali, iar sancțiunile de transfer de bani i-au blocat plățile către aceștia, ducând la confiscarea aeronavelor sale dacă aterizează în afara Rusiei – pentru că chiar și țările prietene. trebuie să aplice convenția de la Copenhaga care protejează locatorii.

Acest lucru nu i-ar deranja pe chinezii ale căror companii aeriene nu depind de locatorii străini, dar până în a doua zi a războiului din Ucraina, ei și-au dat seama că și China trăiește într-o lume G-7, cu economia sa dependentă complet de sosirea zilnică aconvoaielor încărcate cu hrană pentru animale și oameni din SUA, Canada, Australia, Brazilia și o mulțime de alte țări. Economia Chinei era autosuficientă, chiar dacă lamentabil de săracă în 1976, când am fost prima dată acolo, cu o populație aflată la limita subnutriției, dar chinezii de astăzi nu vor rânji și nu vor suporta fără carne, ouă sau lapte. Anul trecut, grupările navale ale lui Xi Jinping, inclusiv jovialul amiral în retragere Luo Yuan, au sugerat că SUA ar putea fi înfricoșate să apere Taiwanul împotriva unei invazii chineze prin scufundarea unei nave de război americane sau două, chiar și a unui portavion. Acum, Xi trebuie să realizeze că, indiferent dacă o navă de război americană este scufundată sau nu, aprovizionarea cu hrana animalelor s-ar termina – chinezii de astăzi au nevoie de laptele, ouăle și carnea lor, iar marina chineză neputincioasă să inducă încărcarea navelor în porturile străine.

🇬🇧

EXCLUSIVE: Military strategist, Eduard Nicolae Luttwak: “War is the domain of paradox, contradiction, and boundless surprise

Note: Edward Nicolae Luttwak (born November 4, 1942 in Arad) is an American military strategist and author known for his work on great strategy, geoeconomics, military history and international relations. He is best known for authoring Coup d’État: A Practical Handbook. His book Strategy: The Logic of War and Peace, also published in Chinese, Russian, and nine other languages, is widely used in war colleges around the world. The book was also translated into Romanian by Prof. Univ. Dr. Radu Carp, University of Bucharest.

Professor Luttwak has been a consultant to the US Department of Defense since 1975. He has also been a Fellow and then Associate at the Center for Strategic and International Studies, Washington DC.,International Associate of Fiscal and Monetary Policy attached to the Ministry of Finance of Japan. Edward Luttwak was also a consultant for: U.S. National Security Council, the White House Chief of Staff, the U.S. State Department, the U.S. Department of Defense, as well as a consultant to the governments of several countries – Italy, Japan, Kazakhstan, Peru and Spain.

War is the domain of paradox, contradiction, and boundless surprise, hence it is not only because of ignorance or stupidity that the record of war-making is a record of crimes, follies, defeats, and very few victories worth their cost.

Even so, the Ukraine war is exceptional in the amplitude of its paradoxical reversals, the extremity of its contradictions, and the magnitude of its surprises.

For the now „post-Pacifist” German mainstream–the term was coined or at least publicized by Annalena Baerbock of the originally pacifist Green Party-the most bitter paradox  of all is that the Russians might not have attacked the Ukraine had they known that Germany would cancel the new Russian gas pipeline, invest in regasification terminals, send weapons to the Ukraine, reaffirm their fealty to NATO and move to drastically upgrade its armed forces with a hundred billion-Euro injection–all things that the Russians could not possibly have known because the day before they invaded Ukraine the German government had declared that the new Russian gas pipeline would be inaugurated no matter what, that Germany would send no weapons to the Ukraine , and go beyond that by preventing Estonia’s delivery of 122mm howitzers to Ukraine because those guns had briefly belonged to Germany when the West German armed forces absorbed East Germany’s, and yet more egregiously, Germany  even denied overflight permission for British transports delivering weapons to the Ukraine. As for NATO, Germany reiterated its refusal to spend 2% or even 1% of its GDP for defense as NATO called for —if there was to be a collective defense at all, let it be European, and directed by the decidedly civilian European Commission in which not coincidentally women have all the top jobs. 

In that remote past of a month ago, those were all decidedly mainstream preferences in Europe as a whole, albeit with a north-south divide, because Denmark, Finland, Norway, and Sweden had all resurrected their ancient Baltic connections and therefore viewed Russia as a live threat, while in Italy and Spain such attitudes were very rare and declared Putin admirers could become ministers in coalition governments. As for France, Macron did not oppose the effectively pro-Russian stance of the German government because he too wanted a European defense, led by France of course as the only European nuclear power, and still possessed oceanic naval forces including nuclear-powered submarines.

All that has now slipped into oblivion in today’s very different Europe, where NATO’s centrality and its US leadership are now contested only by irrelevant minorities, and the entire post-heroic culture is discredited by the stirring Ukrainian fight against the odds. The Russians assessed NATO as weak because it was weak and therefore attacked Ukraine. Because they attacked NATO is stronger than it has been in decades.

In the military realm, the equally abrupt reversals are causing no end of trouble for the staff officers and civil servants working on next year’s budgets in every country. 

The infantry is once again the queen of the battlefield, super-empowered as it is by intelligent anti-tank missiles that pursue armored vehicles until they kill them, and by portable anti-aircraft missiles that are the doom of helicopters even if they cannot intercept much faster jets.

That calls for the cancellation of combat-helicopter and armored vehicle purchases until they can be redesigned with much better protection–a process that might take years, disrupting their industrial production, with the resulting unemployment that annoys political leaders. 

By contrast, killer drones that can reliably destroy armored vehicles or anything else beyond the horizon are grotesquely underfunded given their demonstrated combat value, largely because they are captive to air force priorities, set by pilots and ex-pilot senior officers. Only with political intervention can the stranglehold of the flying fraternity be overcome–they are today’s reactionary horse cavalry that resisted tanks in the 1920s, But the main thing of course is to have more infantry and to train it very well, and that raises the need for compulsory military service which only Sweden has confronted so far… by reinstituting it. For most  NATO countries, the harder problem will be to train today’s conscripts for war –to harden the products of air-conditioned childhoods the Israeli army relies on 50-kilometer marches, but officers must lead them, and not many officers in today’s NATO armies would relish the task. Only in Poland is the need for conscription resisted in favor of purchasing fancy weapons (including the absurdity of a frigate in the Baltic,  thereby upholding a long tradition of strategic unwisdom.

Because NATO has not instituted a „no flight” zone, for the excellent reason that it would lead to air combat that the loser might try to nullify by escalation, with everything happening much too fast for adult supervision, no new air combat lessons of the technical sort have been learned, while the heroism of Ukrainian pilots flying older models of Russian aircraft against newer models while highly admirable, adds nothing that is not already written in the Iliad. But the Ukrainian request for more fighter aircraft might finally be satisfied by delivering MiG-29s by truck, after the rejection of the reckless Polish scheme to fly them to the US base at Ramstein, Germany whence Ukrainian pilots would fly them home, setting up a „NATO attack” scenario.   

At the level of grand strategy, the largest and by far most consequential discovery is that in spite of decades of talk about the „diffusion of power”, with the rise of China of course but also of Turkey and Iran, and even Brazil and South Africa that form the BRICS with China, India, and Russia, it is still the same old G-7 countries that hold the keys of the world, them and only them. Once the US, Canada, Japan, the United Kingdom and the European Union (ie,. France and Germany) so decide, any country can be cut off from world finance and most of world commerce. Russia’s Aeroflot for instance had to stop flying to any foreign airport because its aircraft are leased from Western lessors, and the money-transfer sanctions blocked its payments to them, leading to the confiscation of its aircraft if they land outside Russia-because even friendly countries must apply the Copenhagen convention that protects lessors. 

That would not bother the Chinese whose airlines do not depend on foreign lessors, but by the second day of the Ukraine war, they realized that China too lives in a G-7 world, with its economy utterly dependent on the daily arrival of bulk carriers loaded with animal and human food from the US, Canada, Australia, Brazil and a slew of other countries. China’s economy was self-sufficient if miserably poor in 1976 when I was first there, with a population on the edge of malnutrition, but today’s Chinese will not grin and bear it without their meat, eggs, or milk. Last year, Xi Jinping’s naval groupies including the jovial retired Admiral Luo Yuan suggested that the US could be scared off from defending  Taiwan against a Chinese invasion by sinking a US warship or two, even an aircraft carrier perhaps. Now Xi must realize that whether a US warship is sunk or not, the supply of animal feed would end–and  today’s Chinese need their milk, eggs and meat, with the Chinese navy powerless to induce the loading of bulk carriers in foreign ports.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here